1.1. Care este legea care se aplică în cazul proprietăţii matrimoniale? Care sunt criteriile/regulile folosite pentru a stabili legea aplicabilă? Care sunt convenţiile internaţionale care trebuie respectate cu privire la anumite ţări?

În cazul în care soţii nu aleg legea aplicabilă, se va aplica legea cu privire la efectele personale legale matrimoniale de la data la care se aplică căsătoria (§ 19 Internationales Privatrechts-Gesetz, IPRG). Aceasta corespunde statutului comun sau, în absenţa acestuia, a ultimului statut personal comun (= naţionalitate), cu condiţia ca unul dintre soţi să o fi menţinut (§ 18 para 1 Z 1 IPRG). În caz contrar, se va aplica legea statului în care ambii soţi au domiciliul sau, în absenţa acestuia, legea statului în care aceştia au avut ultimul domiciliu comun, cu condiţia ca unul dintre soţi să îl fi menţinut (§ 18 para 1 Z 2 IPRG).

1.2. Au soţii posibilitatea de a alege legea aplicabilă? Dacă da, care sunt principiile care guvernează această alegere (de exemplu, legislaţiile alese, cerinţe formale, principiul retroactivităţii)?

Soţii au posibilitatea de a alege în mod liber legea aplicabilă proprietăţii lor. În măsura în care nu încalcă politica publică austriacă (§ 6 IPRG), soţii nu sunt restricţionaţi în privinţa acestei alegeri - legislaţia aleasă nu trebuie să demonstreze legătură cu căsătoria. Alegerea legii aplicabile va fi făcută în mod explicit (§ 19 IPRG).

2.1. Vă rugăm să descrieţi principiile generale: Ce bunuri fac parte din bunurile comune? Ce bunuri fac parte din proprietatea personală a soţilor?

Regimul legal de proprietate matrimonială este cel al separării bunurilor. Fiecărui soţ îi va reveni ceea ce el/ea a adus în căsătorie şi este unicul proprietar al bunurilor pe care el/ea le dobândeşte în timpul căsătoriei (§ 1237 Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch, ABGB). Cu privire la dispunerea asupra bunurilor lor, în principiu, soţii nu fac obiectul niciunei limitări şi nu sunt obligaţi a garanta datoriile celuilalt partener.

2.2. Există ipoteze legale cu privire la atribuirea bunurilor?

Nu există astfel de ipoteze legale.

2.3. Este necesar întocmirea unui inventar al bunurilor de către soţi? Dacă da, în ce condiţii şi când?

Nu există vreo prevedere care să stabilească obligativitatea întocmirii unui inventar al bunurilor.

2.4. Cine este persoana responsabilă de administrarea bunurilor? Cine are dreptul de a dispune de bunuri? Poate un soţ dispune de/administra bunurile în mod individual sau este necesar consimţământul celuilalt partener (de exemplu, în situaţii de înstrăinare a domiciliului soţilor)? Ce efect produce lipsa consimţământului cu privire la validitatea unei tranzacţii legale şi opozabilitatea faţă de o terţă parte?

În principiu, soţii pot dispune în mod liber de propriul lor bun individual în timpul căsătoriei. Aceştia pot limita libertatea lor de a dispune de anumite bunuri printr-un acord de interzicere a înstrăinării şi/sau sarcinii în favoarea celuilalt partener (§ 364c ABGB). Înregistrarea unui astfel de acord de interzicere în cartea funciară este, de asemenea, opozabil terţelor persoane, astfel încât, din acel moment, se poate dispune de respectiva proprietate imobiliară numai cu consimţământul celuilalt partener.

În momentul în care soţii dobândesc proprietatea asupra unui „imobil în condominiu“, având înţelesul în limitele WEG (Wohnungseigentumsgesetz) împreună, aceştia pot dispune doar de proprietatea în condominiu, precum şi de utilizarea concomitentă a obiectului (§ 13 para 4 WEG). Cotele-părţi de proprietate în condominiu pot fi, de asemenea, de comun acord, limitate, grevate sau pot face obiectul executărilor. Înstrăinarea unei cote-părţi de proprietate de către unul dintre soţi, trebuie să fie aprobată de celălalt partener. (§ 13 para 3 WEG) Dacă reşedinţa deserveşte o nevoie urgentă de locuinţă a cel puţin unuia dintre soţi, este interzisă depunerea unei solicitări, în timpul căsătoriei, de către celălalt partener, de execuţie a proprietăţii de condominiu, deţinută în comun conform § 830 ABGB (§ 13 para 6 WEG).

Dacă numai unul dintre soţi are dreptul de a dispune de reşedinţa care deserveşte nevoia urgentă de locuinţă a celuilalt partener, în general, este interzisă dispunerea de reşedinţă în defavoarea celuilalt partener de către cel care are dreptul de a dispune (§ 97 ABGB).

2.5. Există vreo tranzacţie legală efectuată de unul dintre soţi care produce efecte asupra celuilalt partener?

În contextul aşa-numitei „mandatări de fapt“, partenerul casnic, care nu are niciun venit sau are un venit foarte mic, poate încheia tranzacţiile legale curente, de zi cu zi pentru celălalt partener, tranzacţii dedicate familiei şi care nu depăşesc un anumit nivel, corespunzător nivelului de trai al soţilor (§ 96 ABGB). În acest caz, numai partenerul reprezentat devine parte contractantă.

2.6. Cine este persoana responsabilă de datoriile create în timpul căsătoriei? Ce bunuri pot fi folosite de creditori pentru a stinge creanţele lor?

În principiu, fiecare partener este responsabil pentru datoriile create de el/ea însuşi/însăşi, în mod individual. Mandatarea de fapt, descrisă la art. 2.5. constituie o excepţie de la această regulă.

3.1. Care prevederi pot fi modificate prin intermediul unui contract şi care nu? Care sunt alternativele de regimuri de proprietate matrimonială pe care le poţi alege?

Soţii au posibilitatea de a stabili, prin intermediul unui contract de căsătorie, un regim diferit de proprietate matrimonială decât cel prevăzut de lege, şi anume separarea bunurilor. Dar nu toate acordurile de proprietate, încheiate între soţi, sunt considerate contracte de căsătorie - se vorbeşte despre ele în momentul în care acestea înlocuiesc, în mare măsură, regimul legal de proprietate matrimonială şi au rolul de a reglementa toate aspectele cu privire la raporturile economice.

Ca alternative la regimul de proprietate matrimonială, legea austriacă prevede posesiunea în comun a proprietăţii şi contractul de moştenire. Cu toate acestea, soţii nu sunt restricţionaţi în alegerea lor de regim de proprietate imobiliară la aceste două opţiuni.

Cu privire la regimul de coposesie a proprietăţii, trebuie distins între două forme: coposesia legală, nereglementată inter vivos şi coposesia în caz de deces. Coposesia inter vivos poate fi structurată ca o coposesie generală sau limitată. În primul caz, toate bunurile aduse în căsătorie şi dobândite pe viitor intră în categoria bunurilor comune, iar în cel de-al doilea caz, doar anumite bunuri enumerate în acordul contractual sunt incluse. Soţii devin coproprietari ai bunurilor comune, cotele lor părţi (ideale) fiind determinate prin intermediul contractului - în caz de dubiu, se presupune egalitatea cotelor părţi ca mărime. Între soţi, există restricţii interne în vigoare cu privire la dispunerea cotelor părţi ale coproprietarilor, care nu sunt opozabile faţă de terţe persoane. Opozabilitatea faţă de terţe persoane există doar în cazul în care se interzice înstrăinarea şi/sau sarcina înregistrată în cartea funciară conform § 364c ABGB, sau dacă se face referire la restricţia de dispunere când coproprietatea este înregistrată.

În condiţiile unei coproprietăţi a bunurilor inter vivos, datoriile celor doi soţi sunt garantate atât de bunurile comune, cât şi de propriile bunuri personale ale unui partener, care nu fac obiectul bunurilor în comun. Dacă unul dintre soţi a acumulat datorii în mod individual sau dacă acestea îl/o privesc în mod personal (de exemplu, obligaţiile de a plăti întreţinere sau daune), conform regimului de coproprietate a bunurilor , toate bunurile comune, precum şi bunurile lui/ei individuale sunt folosite pentru stingerea datoriilor . În comparaţie, în cazul unui regim de coproprietate limitată, celălalt partener nu este obligat(ă) să răspundă pentru astfel de datorii cu partea sa individuală din proprietatea matrimonială comună.

Conform coproprietăţii bunurilor în caz de deces, separarea acestora rămâne în vigoare până la decesul unuia dintre soţi, fiecare putând dispune în mod liber de bunurile sale. Dacă unul dintre soţi decedează, bunurile lor sunt unificate într-o proprietate comună, care va fi divizată pe jumătate, după deducerea datoriilor. Partenerul rămas în viaţă primeşte jumătate, în timp ce cealaltă jumătate reprezintă proprietatea decedatului/decedatei (§ 1234 ABGB)

Conform contractului de moştenire, unul dintre soţi îl desemnează pe celălalt sau fiecare se desemnează reciproc ca moştenitori (§ 1249 ABGB). CU toate acestea, doar trei pătrimi din proprietate poate fi acoperită printr-un astfel de contract (§ 1253 ABGB).

Suplimentar faţă de aceste alternative, mai există şi contractele prenupţiale, care stabilesc divizarea proprietăţii matrimoniale de uz zilnic, economiile matrimoniale şi/sau reşedinţa matrimonială în caz de divorţ anticipat. Principiul separării bunurilor obţinute în timpul căsătoriei rămâne neafectat de aceste contracte. Judecătorul poate ignora un contract prenupţial în vigoare în cazul în care unul dintre soţi este defavorizat în mod nejust şi ar fi lipsit de logică impunerea acordului de separare asupra lui/ei (§ 97 para 2 Ehegesetz, EheG).

3.2. Care sunt cerinţele formale şi care este autoritatea pe care o pot contacta?

Contractele de căsătorie şi cele prenupţiale cu privire la divizarea economiilor matrimoniale şi a reşedinţei matrimoniale trebuie încheiate sub forma unui act notarial (§ 97 para 1 EheG). Prin urmare, în aceste cazuri, încheierea unui contract trebuie redactat de un notar public. În comparaţie, contractele prenupţiale cu privire la divizarea proprietăţii matrimoniale de uz zilnic necesită doar încheierea în format scris (§ 97 para 1 EheG).

3.3. Când poate fi încheiat contractul şi care este perioada în care acesta intră în vigoare?

Contractele de căsătorie şi cele prenupţiale pot fi încheiate în orice moment pe parcursul căsătoriei. Contractele de căsătorie, încheiate anterior căsătoriei se aplică doar în cazul căsătoriei ulterioare. În conformitate cu scopul acestora, contractele de căsătorie şi cele prenupţiale intră în vigoare fie imediat (de exemplu un acord de coproprietate a bunurilor inter vivos) sau doar în momentul decesului unuia dintre soţi (coproprietate în caz de deces) sau în caz de divorţ (contractele prenupţiale).

3.4. Poate fi modificat un contract existent de către soţi? Dacă da, în ce condiţii?

Soţii pot, de asemenea, modifica un contract existent, cu condiţia ca cerinţele formale să fie îndeplinite.

4.1. Există unul sau mai multe registre de proprietate matrimonială în ţara dumneavoastră? Unde?

În Republica Austria nu există un registru special pentru înregistrarea contractelor de căsătorie sau a altor acorduri încheiate între soţi şi nu există obligaţia de a le înregistra. Soţii/Soţiile antreprenorilor pot solicita înregistrarea contractului de căsătorie la Registrul Comerţului, pentru ca drepturile lor să fie opozabile creditorilor societăţii (§ 36 Unternehmensgesetzbuch, UGB).

5.1. Care este modalitatea prin care se vor împărţi bunurile (drepturile reale)?

În absenţa unui contract care să stabilească contrariul, principiul separării bunurilor rămâne în vigoare până la divorţ (pentru contractele prenupţiale, care intră în vigoare din momentul divorţului, a se vedea punctul 3.1.). Soţii pot diviza proprietatea matrimonială de uz zilnic şi economiile matrimoniale prin intermediul unui contract sau prin completarea unei cereri - în termen de un an de la pronunţarea divorţului - pentru o decizie a instanţei (§§ 85, 95 EheG). Proprietatea matrimonială de uz zilnic şi economiile matrimoniale fac subiectul divizării (§ 81 Abs 1 EheG). „Proprietatea matrimonială de uz zilnic“ reprezintă toate bunurile fizice, utilizate de ambii soţi pe parcursul convieţuirii matrimoniale (§ 81 para 2 EheG). Aceasta include de asemenea reşedinţa matrimonială şi conţinutul acesteia. Drepturile pot forma, de asemenea, parte a proprietăţii matrimoniale de uz zilnic (drepturile reale asupra bunurilor imobile) (§ 86 para 1 EheG). „Economiile matrimoniale“ reprezintă economiile sau bunurile pe care soţii le-au acumulat pe parcursul convieţuirii matrimoniale şi care sunt, de obicei, intenţionate realizării (§ 81 para 3 EheG).

Sunt exceptate de la divizare bunurile pe care unul dintre soţi le-a adus în căsătorie, le-a dobândit în urma decesului sau pe care el/ea le-a primit ca donaţie de la terţe persoane, bunuri care deservesc uzul personal al unuia dintre soţi, în mod individual, sau exercitării ocupaţiei lui/ei, precum şi bunuri care aparţin unei societăţi sau sunt părţi sociale/acţiuni ale unei societăţi, cu condiţia ca acestea să nu reprezinte doar investiţii (§ 82 EheG). Reşedinţa matrimonială şi conţinutul acesteia sunt - chiar dacă unul dintre soţi le-a adus în căsătorie sau le-a moştenit sau le-a primit drept donaţie - incluse în cazul în care soţii sunt de acord cu acest lucru, în cazul în care unul dintre soţi este dependent de utilizarea acestora continuă pentru a-şi asigura necesităţile vieţii curente sau în cazul în care un minor (copil comun) necesită utilizarea acestora continuă (§ 82 para 2 EheG). Includerea reşedinţei matrimoniale în acţiunea de divizare, în conformitate cu punctul 82 alin 2 poate fi exclusă prin intermediul unui acord încheiat între soţi (§ 87 para 1 EheG).

Proprietatea care face obiectul divizării va fi împărţită în mod echitabil. În acest sens, calitatea şi gradul de contribuţie al fiecărui soţ la dobândirea proprietăţii şi bunăstarea copiilor vor fi luate în considerare (§ 83 para 1 EheG).

În cazul în care soţii au încheiat un contract de căsătorie şi bunurile care fac parte din bunurile comune nu fac obiectul divizării conform §§ 81et seq EheG, efectele acestuia, în absenţa unui alt contract, depinde de vina soţilor cu privire la acţiunea de divorţ. În cazul în care nu se poate stabili gradul de vină, fiecărui soţ îi va reveni ceea ce el sau ea a adus în căsătorie. În cazul în care vina unuia dintre soţi este mai preponderentă, celălalt partener poate alege fie anularea contractului de căsătorie, fie o divizare egală (50% - 50%), aferentă situaţiei de deces a unuia dintre soţi (§ 1266 ABGB). Dreptul care decurge dintr-un contract de moştenire rămâne neafectat, în favoarea partenerului fără vină(§ 1266 ABGB).

5.2. Cine este persoana responsabilă pentru datoriile existente după procedura de divorţ/separare?

Datoriile care sunt strâns corelate de proprietatea matrimonială de uz zilnic sau de economiile matrimoniale sau care sunt corelate de cheltuielile aferente vieţii matrimoniale vor fi evaluate în divizarea (§ 81 para 1 EheG)(§ 83 para 1 EheG). În cazul în care nu există niciun fel de contract încheiat între soţi cu privire la acest aspect, instanţa poate decide care este partenerul din relaţia internă, responsabil cu plata datoriilor (§ 92 EheG).

5.3. Este îndreptăţit vreunul din soţi să pretindă o plată compensatorie?

Divizarea se va face, în primul rând, prin intermediul repartizării bunurilor. Numai în cazul în care este imposibilă obţinerea unui rezultat corect prin această metodă, instanţa poate decide o plată compensatorie către partea defavorizată (§ 94 para 1 EheG).

Dacă, în timpul căsătoriei, se aplică separarea legală a bunurilor, aceasta se va aplica şi în momentul decesului unuia dintre soţi. Partenerul rămas în viaţă are dreptul la cota-parte din proprietate, conform legii, şi la moştenirea anticipată, prevăzută de lege, cea din urmă acoperind conţinutul reşedinţei matrimoniale şi dreptul de a locui în continuare în aceasta (§ 758 ABGB).

Dacă soţii au încheiat un acord de coproprietate a bunurilor inter vivos, datoriile existente sunt deduse prima dată din bunurile comune şi apoi, ceea ce rămâne este împărţit conform proporţiei stabilite sau, în caz de dubiu, în mod egal. Partenerul rămas în viaţă primeşte jumătate, în timp ce cealaltă jumătate merge în proprietatea decedatului/decedatei.

Consecinţele în caz de deces al unuia dintre soţi pentru un regim de coproprietate a bunurilor sunt descrise la punctul 3.1.

Nu.

Parteneriatul înregistrat se bazează pe Eingetragene Partnerschaft-Gesetz (EPG) şi este rezervat cuplurilor homosexuale. Conform § 27c IPRG, parteneriatele înregistrate, într-un context transfrontalier, pot alege în mod liber legislaţia aplicabilă. Altfel, se va aplica legea statului în care s-a înregistrat parteneriatul. Prevederile legislaţiei austriece cu privire la proprietatea matrimonială se aplică şi parteneriatelor înregistrate (§ 1217 para 2 ABGB). Deţinerea în comun a unei proprietăţi în condominiu, conform § 13 WEG şi interzicerea de a înstrăina sau de a greva o sarcină conform § 364c ABGB sunt, de asemenea, aplicabile. Divizarea proprietăţii de uz zilnic sau a economiilor partenerilor se va realiza în conformitate cu §§ 24-41 EPG, care sunt modelate pe baza §§ 81-98 EheG.

Nu există prevederi speciale privind drepturile de proprietate ale concubinajelor neînregistrate, extraconjugale şi aplicarea, în mod analog, a §§ 81et seq EheG cu privire la divizarea proprietăţii după dizolvarea căsătoriei a fost respinsă prin decizii judecătoreşti. Prevederile generale legale privind obligaţiile şi proprietatea sunt aplicabile.

Divizarea bunurilor după divorţ conform §§ 81et seq EheG şi §§ 24et seq EPG fac parte din aspectele matrimoniale necontestate. Instanţele austriece au jurisdicţie internaţională cu privire la astfel de proceduri în cazul în care unul dintre soţi/parteneri deţine naţionalitate austriacă sau are domiciliul pe teritoriul ţării (§ 114a para 4 Jurisdiktionsnorm, JN). Fac obiectul şi au jurisdicţie locală judecătoriile (§ 104a JN) în cadrul acelor districte în care soţii/partenerii au avut ultimul lor domiciliu comun, în subsidiar judecătoria aferentă domiciliului pârâtului (§§ 114a para 1 împreună cu 76 para 1 JN). Dacă o procedură de divorţ este deja în curs de desfăşurare şi aşteaptă a fi soluţionată, iar audierile din prima instanţă încă nu au fost efectuate, respectiva instanţă are, de asemenea, jurisdicţia privind divizarea bunurilor matrimoniale (§§ 114a para 3 împreună cu 76 para 1 JN).