1.1. Care este legea care se aplică în cazul proprietăţii matrimoniale? Care sunt criteriile/regulile folosite pentru a stabili legea aplicabilă? Care sunt convenţiile internaţionale care trebuie respectate cu privire la anumite ţări?

Cu excepţia cazurilor în care soţii convin altfel, proprietatea lor matrimonială se supune legii aplicabile relaţiilor personale dintre soţi, adică:

• legii naţionale comune, dacă soţii au aceeaşi cetăţenie;
• legislaţiei statului în care se desfăşoară cu precădere viaţa conjugală, dacă soţii au cetăţenii diferite sau mai multe cetăţenii comune ( art. 29 şi 30 din Legea nr. 218 din 31/05/1995 ).

Italia nu a ratificat nicio convenţie internaţională privind acest aspect.

1.2. Au soţii posibilitatea de a alege legea aplicabilă? Dacă da, care sunt principiile care guvernează această alegere (de exemplu, legislaţiile alese, cerinţe formale, principiul retroactivităţii)?

Da, soţii pot opta pentru legea aplicabilă. Soţii pot conveni ca bunurile lor să fie guvernate de legea statului al cărui cetăţean este cel puţin unul dintre soţi sau de legislaţia statului unde cel puţin unul dintre ei îşi are reşedinţa. Cerinţele privind validitatea formei şi conţinutului acordului de alegere a legii aplicabile sunt guvernate de legea aleasă sau de legea locului unde s-a încheiat acordul ( art. 30 din Legea nr. 218 din 31/05/1995 ).

Forma scrisă este o cerinţă minimă de formă. Acordul poate fi încheiat sau modificat oricând, fără efect retroactiv şi poate fi inclus în înregistrarea încheierii căsătoriei.

2.1. Vă rugăm să descrieţi principiile generale: Ce bunuri fac parte din bunurile comune? Ce bunuri fac parte din proprietatea personală a soţilor?

Regimul matrimonial legal este cel al comunităţii de bunuri (art. 159 din Codul Civil Italian (CC)).

Comunitatea legală prevede existenţa bunurilor comune, bunurilor proprii şi bunurilor comune ulterioare.

Bunurile dobândite de soţi după căsătorie, indiferent dacă sunt dobândite în mod individual sau împreună, fac parte din bunurile comune, cu excepţia bunurilor proprii şi bunurilor care sunt incluse în comunitatea de bunuri ulterioară (art. 177 CC).

Următoarele bunuri sunt bunuri proprii:

1. bunurile dobândite înainte de căsătorie sau de adoptarea regimului comunităţii de bunuri;
2. bunurile dobândite după căsătorie, fie sub formă de donaţie, fie sub formă de moştenire, cu excepţia cazului când s-a specificat în înscrisul autentic de donaţie sau în testament că bunurile vor fi incluse în comunitatea de bunuri;
3. bunurile de uz strict personal ale unui soţ şi accesoriile aferente;
4. bunurile necesare unui soţ pentru desfăşurarea activităţii sale profesionale;
5. bunurile primite sub formă de despăgubiri pentru prejudicii, precum şi orice pensie acordată în virtutea pierderii parţiale sau totale a capacităţii de muncă;
6. bunurile dobândite contra preţului de transfer al bunurilor de mai sus sau prin schimb cu bunurile de mai sus, cu condiţia ca acest lucru să se precizeze în mod explicit la momentul achiziţiei.

Pentru orice bunuri menţionate la literele c), d), f) de mai sus, dacă bunurile sunt imobile sau mobile şi înscrise în registrul specific al proprietăţilor şi au fost dobândite după încheierea căsătoriei, pentru a putea fi excluse dintre bunurile comune, excluderea trebuie declarată în actul de achiziţie în prezenţa celuilalt soţ (art. 179 CC).

Următoarele vor fi considerate bunuri comune ulterioare:

• fructele bunurilor proprii ale unui soţ şi veniturile încasate din activităţile individuale ale unui soţ, cu condiţia ca acestea să existe încă la momentul dizolvării comunităţii (art. 177 lit. b) şi c) CC);
• bunurile destinate funcţionării unei întreprinderi aparţinând unuia dintre soţi dacă întreprinderea a fost înfiinţată după încheierea căsătoriei şi totodată profiturile unei întreprinderi înfiinţate înainte de căsătorie, cu condiţia ca acestea să existe încă la momentul dizolvării comunităţii (art. 178 CC).

Comunitatea ulterioară se aplică doar în momentul dizolvării comunităţii de bunuri şi, în funcţie de interpretarea doctrinară dominantă, nu denotă o co-proprietate efectivă asupra bunurilor sau drepturilor, ci doar dreptul de creanţă al unui soţ imputabil celuilalt soţ (proprietarul) asupra unei jumătăţi valoarea proprietăţii. În cazul în care nu se ajunge la un consens privind această valoare, va fi stabilită de către judecător.

DIn punctul de vedere al dreptului succesoral, aceasta reprezintă o datorie a soţului decedat care trebuie plătită către soţul supravieţuitor.

2.2. Există ipoteze legale cu privire la atribuirea bunurilor

Dacă nu se demonstrează contrariul, bunurile mobile vor fi considerate ca făcând parte din bunurile comune (art. 195 CC).

2.3. Este necesar întocmirea unui inventar al bunurilor de către soţi? Dacă da, în ce condiţii şi când?

Soţii nu au obligaţia de a alcătui un inventar al bunurilor.

2.4. Cine este persoana responsabilă de administrarea bunurilor? Cine are dreptul de a dispune de bunuri? Poate un soţ dispune de/administra bunurile în mod individual sau este necesar consimţământul celuilalt partener (de exemplu, în situaţii de înstrăinare a domiciliului soţilor)? Ce efect produce lipsa consimţământului cu privire la validitatea unei tranzacţii legale şi opozabilitatea faţă de o terţă parte?

Bunurile comune pot fi administrate individual de către soţi.

Cu toate acestea, realizarea actelor de administrare extraordinară şi încheierea contractelor prin care se conferă sau se obţin titluri personale de folosinţă fac parte din responsabilitatea solidară a ambilor soţi. Totodată, competenţa de reprezentare în cadrul procedurilor judiciare pentru acţiunile aferente aparţine în mod solidar ambilor soţi (art. 180 CC).

În cazul bunurilor mobile sau imobile înscrise într-un registru public, orice act de înstrăinare (vânzare etc.) care nu dispune de consimţământul necesar al celeilalte părţi, atunci când este cazul, poate fi anulat iar soţul al cărui consimţământ a fost necesar poate intenta un proces în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă de actul respectiv şi indiferent de caz în termen de un an de la data înscrierii; în orice alt caz, soţul care a acţionat fără consimţământul celuilalt soţ trebuie, la solicitarea celui din urmă, să readucă bunurile comune la stadiul în care erau înainte de executarea actului sau, dacă este imposibil, să plătească suma echivalentă (art. 184 CC).

Niciunul dintre soţi nu poate să înstrăineze partea sa din bunurile comune înainte de încetarea regimului comunităţii de bunuri.

În cazul în care unul dintre soţi refuză să îşi dea consimţământul sau este absent sau împiedicat în orice alt fel, celălalt soţ poate primi autorizarea din partea judecătorului în vederea desfăşurării acţiunilor necesare (art. 181 şi 182 CC). În plus, judecătorul poate exclude pe unul dintre soţi de la administrarea bunurilor dacă acesta s-a dovedit a fi un slab administrator (art. 183 CC). În cazul dizabilităţii absolute sau relative a unuia dintre soţi sau în cazul administrării deficiente de către unul dintre soţi, judecătorul poate hotărî separarea judiciară a bunurilor, ceea ce constituie unul dintre motivele încetăriii regimului comunităţii de bunuri (art. 193 CC).

În ceea ce priveşte bunurile proprii şi bunurile comune ulterioare, proprietarul va putea desfăşura singur toate activităţile de administrare şi de înstrăinare (art. 185 CC).

Nu există dispoziţii legale speciale cu privire la locuinţa conjugală, sau la o protecţie specifică a soţului neproprietar.

2.5. Există vreo tranzacţie legală efectuată de unul dintre soţi care produce efecte asupra celuilalt partener?

Activităţile obişnuite de administrare a bunurilor comune pot fi desfăşurate separat de oricare dintre soţi (art. 180 CC). Pentru obligaţiile contractate în interesul familiei, chiar dacă au fost contractate de un singur soţ separat, se va răspunde cu bunurile comune (art. 186 CC).

2.6. Cine este persoana responsabilă de datoriile create în timpul căsătoriei? Ce bunuri pot fi folosite de creditori pentru a stinge creanţele lor?

Atunci când creditorii nu îşi pot satisface integral creanţele din bunurile proprii, se va răspunde cu bunurile comune, până la valoarea corespunzătoare a cotei soţului debitor, pentru orice datorii contractate după căsătorie de unul dintre soţi în cadrul unor activităţi care le depăşesc pe cele obişnuite de administrare, fără a avea consimţământul celeilalte părţi (art. 189 CC).

Creditorii personali ai unuia dintre soţi, chiar dacă datoria a fost asumată înainte de căsătorie, pot obţine satisfacerea creanţelor lor din bunurile comune, până la concurenţa valorii corespunzătoare cotei soţului debitor. În cazul datoriilor negarantate, creditorii comunităţii au întâietate faţă de creditorii personali ai unui soţ (art. 189 CC).

Creditorii datoriilor aferente bunurilor comune îşi pot revendica în subsidiar dreptul asupra bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi, până la jumătate din creanţă, atunci când bunurile comune se dovedesc insuficiente (art. 190 CC).

3.1. Care prevederi pot fi modificate prin intermediul unui contract şi care nu? Care sunt alternativele de regimuri de proprietate matrimonială pe care le poţi alege?

Regimul comunităţii de bunuri poate fi modificat printr-o convenţie încheiată între soţi (art. 210 CC). Optarea pentru regimul separaţiei de bunuri poate fi declarată de asemenea la înregistrarea încheierii căsătoriei (art. 162 CC).

Legea prevede două tipuri de regimuri convenţionale ale bunurilor matrimoniale: separaţia de bunuri şi comunitatea convenţională de bunuri.

Regimul separaţiei de bunuri este complet diferit de regimul matrimonial legal: Fiecare soţ îşi păstrează dreptul exclusiv de proprietate, de utilizare şi de administrare asupra bunurilor dobândite înainte şi după căsătorie, fără excepţie, şi răspunde pentru datoriile contractate cu bunurile proprii (art. 215 şi 217 CC).

Dacă soţii au dobândit un bun împreună, acest bun va face obiectul prevederilor aplicabile în mod normal coproprietăţii.

Regimul comunităţii convenţionale, mai puţin comun, este o modificare a regimului comunităţii legale de bunuri. Obiectul său poate fi stabilit în mod liber de către soţi, care nu au însă dreptul de a:

• face trimiteri generale la legi sau obiceiuri care nu li se aplică, dar trebuie să precizeze concret obiectul contractului care va guverna relaţia lor;
• include în comunitatea convenţională bunurile proprii menţionate la literele c), d) şi e) de la punctul 2.1.;
• deroga de la reglementările privind administrarea bunurilor comune şi egalitatea cotelor în raport cu bunurile care ar face parte din comunitatea legală (art. 210 CC).

Legiuitorul prevede de asemenea « fondul patrimonial », deşi acesta nu constituie un regim convenţional şi face referire doar la anumite bunuri specificate. Prin acest fond, care poate coexista alături de regimul comunităţii sau separaţiei de bunuri, unul dintre soţi, amândoi soţii sau un terţ pot rezerva anumite bunuri mobile sau imobile înscrise într-un registru public sau acţiuni cu scopul satisfacerii nevoilor familiei. Aceste bunuri fac obiectul unei reglementări speciale în ceea ce priveşte administrarea lor şi nu se supun executării pentru acoperirea datoriilor despre care creditorul ştie că au fost contractate pentru scopuri diferite de acela al satisfacerii nevoilor familiei (art. 167 ş.u.).

3.2. Care sunt cerinţele formale şi care este autoritatea pe care o pot contacta?

Acordul trebuie încheiat în prezenţa a doi martori sub forma unui înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii.

Opţiunea pentru regimul separaţiei de bunuri poate fi declarată de asemenea la înregistrarea încheierii căsătoriei (art. 162 CC).

3.3. Când poate fi încheiat contractul şi care este perioada în care acesta intră în vigoare?

Convenţia poate fi încheiată oricând, înainte sau după încheierea căsătoriei. Dacă este încheiată înainte, va intra în vigoare la data încheierii căsătoriei. Dacă este încheiat după, va intra în vigoare imediat.

Indiferent de caz, contvenţia poate fi opozabilă terţilor doar dacă în înregistrarea căsătoriei, care este înscrisă în arhivele oficiului stării civile, s-a inclus o adnotare (art. 162 CC).

3.4. Poate fi modificat un contract existent de către soţi? Dacă da, în ce condiţii?

Convenţia poate fi modificată oricând printr-un înscris autentic (art. 163 CC). Legea nr. 142 of 10/05/1981 a eliminat obligativitatea de a obţine aprobarea instanţei de judecată pentru modificarea convenţiei. Aprobarea este necesară doar pentru modificările aduse convenţiilor încheiate sub forma unui înscris autentic înainte de 07/05/1981.

3.5.  Conform legislației dumneavoastră naționale, poate o convenție matrimonială să aibă efect retroactiv, atunci când soții încheie convenția în timpul căsătoriei?

Potrivit legislației italiene, înainte de intrarea în vigoare a Regulamentelor UE 2016/1103 și 1104, nu era posibil să se aplice un efect retroactiv convențiilor matrimoniale. Art. 22, alineatele (2) și (3) din regulamentele menționate anterior recunosc acum soților posibilitatea de a stabili în mod expres în convenție o modificare a legii aplicabile efectelor lor patrimoniale. Această opțiune este posibilă numai în cazul în care orice modificare retroactivă a legii aplicabile nu compromite drepturile terților care decurg din această lege.

Regimul legal, spre deosebire de regimurile convenţionale, este făcut public într-un aşa-numit mod 'negativ', în sensul că se prezumă şi este opozabil terţilor şi este considerat ca atare deoarec nu există o adnotare în înregistrarea încheierii căsătoriei care să precizeze contrariul. Regimurile convenţionale sunt făcute publice printr-o adnotare în înregistrarea încheierii căsătoriei care este înscrisă în arhivele electronice ale oficiului stării civile ( art. 69 din Decretul prezidenţial nr. 396 din 03/11/2000 ).

4.1. Există unul sau mai multe registre de proprietate matrimonială în ţara dumneavoastră? Unde?

În plus faţă de înregistrarea la oficiul stării civile, care îi conferă opozabilitate faţă de terţi, în anumite cazuri este necesară înscrierea publică în registrul cadastral (art. 2647 CC), dar în conformitate cu opinia doctrinară predominantă aceasta poate fi realizată sub forma unei simple notificări publice fără relevanţă pentru opozabilitatea sa faţă de terţi.

4.2. Ce documente sunt înregistrate? Ce informaţii sunt înregistrate?

Următoarele informaţii trebuie menţionate, printre altele, în adnotarea din înregistrarea încheierii căsătoriei înscrisă la oficiul stării civile (art. 162 CC, art. 69 din Decretul Prezidenţial 396/2000 ): data convenţiei, notarul care a întocmit înscrisul autentic, detalii despre părţile, optarea pentru regimul separaţiei de bunuri, optarea pentru o lege aplicabilă, hotărârea de desfacere a căsătoriei sau de separare judiciară a bunurilor. Cererea de adnotare a convenţiei printr-o va fi înaintată de notarul care a întocmit înscrisul autentic.

4.3. În ce condiţii şi de către cine pot fi accesate informaţiile înregistrate în registru?

Oricine are dreptul de a consulta registrul stării civile.

4.4. Care sunt efectele legale ce decurg din înregistrare (valabilitate, opozabilitate)?

Scopul caracterului public al înregistrării este de a conferi regimului matrimonial al bunurilor opozabilitate faţă de terţi.

4.5. Poate o convenție matrimonială încheiată într-un alt stat, conform legislației acelui stat, să fie înregistrată în statul dumneavoastră ? Dacă răspunsul este afirmativ, în ce condiții sau care sunt cerințele ce trebuie îndeplinite?

Sistemul de înregistrare publică (regime pubblicitario) a convențiilor matrimoniale în Italia este reglementat de articolul 162 din codul civil și de DPR 3 noiembrie 2000, nr. 396 și permite acționarea dispozițiilor privind opoziția acestora față de terți, astfel cum prevede art. 28 din Regulamentele UE 2016/1103 și 1104.

„Regimul publicitar” italian permite adnotarea acordurilor în „registri dello stato civile” (Registrele stării civile) pe lângă actul matrimonial. Convențiile matrimoniale trebuie, în primul rând, să respecte forma prevăzută de legea țării pe baza căreia sunt redactate și să îndeplinească orice alte formalități necesare pentru a fi executorii în Italia (de exemplu, aplicarea apostilei în conformitate cu țara de origine). Apoi, căsătoria ar trebui, evident, să fie adnotată în „registro dello stato civile” din Italia. Pentru a respecta cerințele de înregistrare, art. 22 din DPR menționat mai sus prevede că, având în vedere ceea ce stabilesc convențiile internaționale, documentele redactate într-o limbă străină trebuie să fie însoțite de o traducere în limba italiană care trebuie să fie „certificata conforme” (conformă în mod oficial) cu textul străin de către autoritatea diplomatică sau consulară sau de către un traducător oficial sau de către un interpret care să jure, în fața „ufficiale dello stato civile”, conformitatea cu textul străin. În cele din urmă, trebuie remarcat faptul că respectarea înregistrării în Italia a convențiilor matrimoniale reglementate de o lege străină aplicabilă este posibilă numai dacă legea italiană prevede un conținut cel puțin similar cu obiectul acestor convenții străine, pe baza principiului „principiului adaptării” (istituto dell'adattamento), în conformitate cu art. 29 din regulamentele UE menționate anterior. Aceasta deoarece, motivând a contrario, nu ar trebui să fie posibil să se respecte cerința de înregistrare în Franța a unui acord privind un „fondo patrimoniale” al unui bun situat în Franța, reglementat de legea italiană, deoarece legea franceză nu recunoaște posibilitatea de a adopta un acord matrimonial cu un conținut similar cu „fondo patrimoniale”.

Separarea şi divorţul au drept consecinţă încetarea regimului matrimonial (art. 191 CC).

5.1. Care este modalitatea prin care se vor împărţi bunurile (drepturile reale)?

În cazul dizolvării regimului comunităţii legale, bunurile şi obligaţiile vor fi împărţite în mod egal, după achitarea rambursărilor sau plăţilor scadente (art. 191 ş.u. CC, a se vedea şi 5.3.). Bunurile comune rămase vor face obiectul prevederilor aplicabile în mod normal proprietăţii comune în devălmăşie (coproprietăţii). Dacă soţii nu pot ajunge la un consens privind împărţirea bunurilor comune, partajul va fi stabilit de judecător. Dacă nu se demonstrează contrariul, bunurile mobile vor fi considerate ca făcând parte din bunurile comune (art. 195 CC). Luând în considerare nevoile copiilor şi custodia acestora, judecătorul poate stabili un drept de uzufruct în favoarea oricăruia dintre soţi asupra unei părţi din proprietatea care aparţine celuilalt soţ (Art. 194 CC).

În cazul încetării regimului comunităţii convenţionale (a se vedea 3.1.), se vor aplica reglementările susmenţionate privind regimul comunităţii legale, având în vedere totodată eventualele derogări stipulate de soţi.

În cazul dizolvării regimului separaţiei de bunuri (a se vedea 3.1.), bunurile fac în continuare obiectul prevederilor aplicabile în mod normal proprietăţii.

Fondul patrimonial (a se vedea 3.1.) va înceta odată cu anularea sau desfacerea căsătoriei. Dacă există copii minori, fondul va continua până când cel mai mic dintre copii va atinge vârsta majoratului iar judecătorul va putea atribui o parte din bunurile cuprinse de fond copiilor minori, fie spre folosinţă, fie în proprietate (art. 171 CC).

5.2. Cine este persoana responsabilă pentru datoriile existente după procedura de divorţ/separare?

Răspunderea pentru datoriile decurgând din regimul comunităţii de bunuri nu suportă nicio modificare dacă regimul în cauză încetează.

5.3. Este îndreptăţit vreunul din soţi să pretindă o plată compensatorie?

5.3.1. În cazul în care există un excedent de bunuri comune:
- Pretenţia la plată compensatorie este realizată în numerar sau în natură?
- Care este modalitatea prin care se estimează valoarea plăţii compensatorii?
- Care este valoarea plăţii compensatorii?
- Care este termenul de prescriere al pretenţiei?
Dreptul italian nu prevede regimul comunităţii/participării la achiziţii.

5.3.2. În alte situaţii (exceptând excedent de bunuri comune)?
În cazul regimului comunităţii de bunuri, fiecare soţ trebuie să ramburseze în beneficiul proprietăţii comune acele sume pe care le-a cheltuit din proprietatea comună şi care nu au fost folosite pentru satisfacerea obligaţiilor comune. Fiecare soţ poate solicita rambursarea sumelor care au fost cheltuite din proprietatea sa personală în folosul proprietăţii comune (art. 192 CC).

Decesul unui soţ conduce la încetarea regimului matrimonial, cu consecinţele menţionate la punctul 5. În plus, soţul supravieţuitor are dreptul de a primi o cotă din patrimoniul succesoral al soţului decedat conform legii succesiunii.

Nu

Sistemul comunității de bunuri se aplică și parteneriatelor înregistrate, cu excepția cazului în care partenerii încheie o convenție privind bunurile (caz în care, similar căsătoriei, pot opta pentru separația bunurilor). Legea 76/2016 prevede că sunt aplicabile parteneriatelor înregistrate dispozițiile legale referitoare la succesiunea ab intestat, la rezerva succesorală, la nedemnitatea succesorală, la raportl și și la pactul de familie. Alin. 21 (Legea 76/2016) prevede că articolele referitoare la succesiunea ab intestat, la rezervă și la nedemnitatea succesorală sunt aplicabile inclusiv parteneriatelor înregistrate.

Competenţa teritorială este atribuită exclusiv instanţelor de judecată. În principiu, instanţele italiene sunt competente dacă pârâtul este domiciliat (domiciliul unei persoane este locul unde aceasta şi-a stabilit centrul principal al activităţii sale economice şi al intereselor sale; art. 43 CC) sau rezident (reşedinţa este locul unde locuieşte o persoană în mod obişnuit; art. 43 CC) în Italia ( art. 3 din Legea nr. 218 din 31/05/1995 ).

În plus, în materie de nulitate şi anulare a căsătoriei, de separare şi desfacere a căsătoriei, instanţele italiene sunt de asemenea competente atunci când unul dintre soţi este cetăţean italian sau când căsătoria a fost încheiată în Italia ( art. 32 din Legea nr. 218 din 31/05/1995 ).